128
129
A.C.I. – Un reproş grăbit, din câte se înţelege. Pricinuit, probabil,
de constatarea, corectă, de altminteri, că aţi traversat, împreună
cu lucrările dumneavoastră, un întreg repertoriu de tehnici, astfel
încât, la o primă vedere, ceea ce frapează este marea diversitate a
mijloacelor ...
L.C. – De multe ori ne fură imaginea de suprafaţă. Dar nu vreau să
supărăm pe nimeni ...
A.C.I. – Ne fură suprafaţa imaginii, spuneaţi ...
L.C. – Da. Lucrările unde tehnica e dusă, parcă, la desăvârşire, nu
sunt, neapărat, valori de artă plastică. S-ar putea să nu ascundă nimic
mai mult. Ori chiar nimic. Exacerbarea tehnicii în tratare poate duce
la manierism. Poate fi o speculaţie, chiar o speculaţie comercială, în
sensul captării atenţiei, interesului public. O concesie făcută cu bună
ştiinţă, fiindcă e mai uşor de ajuns la suprafaţa ochiului public, decât
la privirea dinlăuntru. Şi e mai comod pentru tine. Dar, cum tehnica
nu e totul, nici succesele uşoare nu sunt totul, nu ne pot mulţumi. Eşti
dator, ca artist, să-ţi respecţi impulsul, datele interioare. Să nu faci
concesii gustului minor, să nu consideri publicul o categorie inferioară
ţie, sau, dacă îl vezi astfel, să te străduieşti cu atât mai mult să-l
formezi, în unghiul exigenţelor pe care ţi le aplici ţie însuţi, în calitate
de artist plastic.
A.C.I. – Ce nu se poate exprima prin desen?
L.C. – Să ne gândim ... Desenul tehnic concretizează ideea ştiinţifică.
Plasticianul lucrează cu alt soi de mijloace decât inginerul. Schema
unui aparat electronic supercomplicat e o codificare, în semne grafice,
de neînţeles pentru omul neavizat. Poate şi în expoziţii, lucrările de artă
plastică sunt, din când în când, în situaţia de a nu putea fi tălmăcite de
privitor. Nu ştiu ce nu se poate exprima prin desen. Viaţa este mişcare
– fie ea interioară, sau exterioară – linia trebuie să o transmită.
Ioan IOVAN,
Lidia Ciolac.
Premiul U.A.P. pe anul 1996,
„Toate
satisfacţiile şi bucuriile mele vin din artă”
, în revista-catalog,
Atelier UAPT
,
Filiala din Timişoara a Uniunii Artiştilor Plastici, 1997.
I.I. – Alcătuiţi unul dintre reperele valorice referenţiale ale artei din
Timişoara. Vi s-a acordat premiul Uniunii Artiştilor Plastici pe anul 1986.
Este o binemeritată recunoaştere. Cum vă simţiţi? Ce importanţă are
în activitatea dumneavoastră?
L.C. – Am fost propusă pentru acest premiu în 1985, dar atunci
au fost unii artişti mai tineri care au avut prioritate. Eu mi-am văzut
mai departe de munca mea. În decursul activităţii poate că am avut
perioade mai bune, altele mai puţin. Dar nu eu pot să hotărăsc aceste
lucruri. Oricum, în 1980-1981, când am început să lucrez un figurativ
adus către abstract, a urmat o perioadă fertilă. De atunci, am preferat
să merg pe structuri, pe esenţă, deşi mi-am asumat, implicit, nişte
riscuri. Statul nu a mai achiziţionat nimic. Eu, însă, mi-am permis toată
libertatea de creaţie.
I.I. – Dar după 1989?
L.C . – Normal, în unele lucrări s-a făcut simțită o anume continuitate,
dar lucrurile pe care le-am trăit au fost reflectate în ceea ce am
creat. Seriile de
Anatomii posibile, Anatomii imaginare, Migraţia
hieroglifelor
au fost întâi un ciclu realizat pentru o anuală de grafică
unde au fost bine primite. Le consider reprezentative şi cred că vor
rămâne în timp, în memoria celor care le-au apreciat. Din 1980 am
reprezentat grafica românescă peste hotare în Italia, Egipt, Maroc,
S.U.A., Germania, cu aceste lucrări. Au avut succes. Din 1989, în
afară de participarea la Paris, în 1990, fiecare dintre noi a trebuit să se
descurce singur, fiecare să găsească pe cont propriu sau pe grupuri,
soluţii pentru a expune în exterior. Din păcate, din ce în ce mai greu
putem face faţă. Ne mişcăm cu o dificultate sporită în a participa
la expoziţiile importante, din cauza costurilor din ce în ce mai mari.
Actuala perioadă de tranziţie ne afectează foarte mult. Totuşi, în 1985
am expus la Copenhaga, împreună cu Doina Pocioianu, cu Leon
Vreme şi cu Peter Jecza, sprijiniţi de Fundaţia Soros. Tot de aici am
primit ajutor şi în 1997 pentru realizarea unui catalog. În perspectivă,
îmi stau în atenţie trei expoziţii: la Timişoara, la Bucureşti şi la Tokio.
I.I. – Publicul larg şi colegii v-au fost mereu aproape şi v-au apreciat.
Credeţi că şi critica de artă a fost suficient de receptivă?
L.C. – Da. La diferitele vernisaje, în presă, de asemenea, cei care
mi‑au urmărit activitatea o perioadă mai lungă sau mai scurtă au
formulat consideraţii favorabile. Nu ştiu în ce măsură ceea ce fac eu
mai este la modă, nu ştiu dacă abstractul mai este în actualitate. În
ceea ce mă privește, ştiu că îmi convine. Lucrările mele de această
natură încă au succes. Lucrările abstracte din recenta expoziţie de la
Banca Turco-Română din Timişoara au fost bine primite. Eu ştiu că,
dacă te înscrii în cerinţele modei, nu eşti automat şi valoros. Succesul
de public şi de vânzare nu confirmă şi valoarea. Important este ceea
ce comunici.
I.I. – În momentul de faţă, ce problematică vă preocupă, dincolo de
ceea ce prezentaţi în expoziţii?
L.C. – Sunt momente când mă gândesc la figurativ, dar un figurativ
apropiat de formele realului şi posibil de integrat, capabil de fuzionare
cu abstractul. Mă refer mai mult la forma de provenienţă tehnică, la
cromatică şi la viu să penetreze în spațiile abstracte.
Variații posibile,
2005
(detalii)
Vulcanul stins,
1998
tehnică mixtă, 68,5/54,5 cm
