32
chemare a zeilor, fiecare frunză sau mugure conţine ceva din spiritul lumii. Iată
de ce, atunci când poeţii romantici englezi se plimbau în Districtul Lacurilor,
intrau în comuniune cu natura şi găseau aici un rezervor nesfârşit de energie.
Peisajul puternic îi făcea să înţeleagă şi mecanismele actului poetic: încărcaţi de
puterea pădurilor, a lacurilor, a poienelor cu narcise, poeţii retrăiau acasă, pentru
a doua oară, emoţia stârnită de peisaj şi, copleşiţi de ea, scriau. Fiecare arbore
le inspira un stih, fiecare ramură o silabă, unite printr-un ritual născut din ordinea
prestabilită şi clară a cosmosului, dintr-o structură bine aşezată a legăturilor dintre
elementele naturii, dintre natură şi oameni, dintre oameni şi zei. Mestecenii din
tablouri au şi ei puteri asemănătoare: inspiră, pun în circulaţie energii protectoare
împotriva relelor nevăzute şi pot, asemenea rugăciunilor, să apropie lumea reală,
a unui aici şi acum al prezentului, de cea a divinităţii nevăzute şi eterne, de
dincolo.
În fine, o altă asemănare ce îmi vine în minte atunci când privesc tablourile
pictoriţei Ochsenfeld este cea dintre arbori şi trupul uman. Privite ca un corp cu
braţele ridicate, trunchiurile şi ramurile arborilor invită la suprapuneri, aşa cum
se întâmplă cu Green Man, o zeitate vegetală a celţilor, reprezentată cu trup de
om şi faţă din frunze. În
Cântarea cântărilor
, iubita lui Solomon este descrisă ca
„finicul de zveltă”, iar în mitologia greacă, fecioarele urmărite de zei sunt salvate
de poftele acestora prin transformare în arbori. Ele câştigă astfel forţa de a se
opune oricăror forţe supranaturale: odată devenite copac şi încărcate de puterea
naturii, tinerele femei, altminteri neputincioase ca fiinţe umane, nu mai pot fi
înfrânte de nimic.
Pădurile din ciclul de mesteceni sunt şi ele încărcate de fior, ca fiinţele umane.
Unele au în plus şi frumuseţea alb-negru a unei zebre sau forţa sublimă a
unui fulger văratic sau misterul ideogramelor japoneze sau tristul veşmânt
cenuşiu al unor deţinuţi. Ne vorbesc din fiecare tablou în alt mod, provocând
o altă asemănare şi conducându-ne spre alte posibile comparaţii. Culorile lor
neaşteptate, de la galbenul cel mai blând până la movul cel mai tulburat, sunt
întotdeauna răzvrătite împotriva verdelui tradiţional al vegetaţiei, dar, fiind pline de
sevă, au un efect purificator şi integrator. Văzându-le, înţelegem invitaţia pictoriţei
de a atinge, din când în când, scoarţa noduroasă a unui mesteacăn şi de a-l
cuprinde într-o uşoară şi sfioasă îmbrăţişare. Vom simţi atunci cum seva lui ne
pătrunde braţele şi ne umple pieptul cu refluxuri nemărginite de iubire, ajutându‑ne
prin cerurile noastre suprapuse să luptăm mai senini împotriva nefericirilor unei
lumi învolburate de criză.
33
