106
107
Am văzut pentru prima dată o adevărată pădure de mesteceni, în 1972, la
Zelengorsk, între St. Petersburg (pe atunci încă Leningrad) şi frontiera finlandeză,
în singura după-amiază liberă în care am putut scăpa de vigilenţa ghidei noastre
(eram într-un grup organizat şi plecasem fără să spunem nimănui de intenţiile
noastre), pentru a lua trenul şi a merge o oră spre Marea Baltică. Mergeam pe
urmele însemnărilor de jurnal ale lui A. E. Baconsky, pe care soţul meu le citise
înainte de plecare, pe urmele lui Repin (era tot pe acolo o localitate Repino) și
ne simţeam ca într-o escapadă periculoasă, cu gândul că am putea fi legitimaţi
şi întrebaţi ce căutăm în trenul care merge spre Finlanda (în principiu nu era voie
nici să părăsim grupul, format în mare majoritate din muncitori de la o fabrică din
Braşov).
Pădurea de mesteceni cobora pieziş spre marea ca un lac şi înaintarea noastră
era o treptată scufundare într-o lumină lăptoasă şi totuşi transparentă, uşoară ca
un val. Am coborât destul de abrupt, dar drumul părea uşor şi senzaţia era de
mare eliberare. La întoarcere, după ce am făcut o baie în apa caldă, nemişcată,
urcam ca printr-un păienjeniş străpuns doar de corpurile noastre, pe atunci zvelte
şi agile, şi de freamătul vag perceptibil al frunzelor în vârfuri. De atunci, prezenţa
mestecenilor într-o pădure, văzută chiar şi de la distanţă, e ca o descoperire
secretă a unei bucurii neirosite, un semn al unei întoarceri în prezentul atât de
concret şi în acelaşi timp impalpabil. Mă agăţ de imaginea lor pentru a-l fixa în
clipă, mă identific cu amestecul de tărie şi fragilitate, de netezimi strălucitoare şi
asprime, pe care mi-l transmit.
Am văzut desigur şi filmul lui Vajda,
Pădurea de mesteceni
şi atâtea alte filme,
picturi sau fotografii în care mestecenii sunt protagonişti, am încercat într-o vară
să transplantăm un puiete de mesteacăn din pădure într-o grădină. Nu a dăinuit.
Se lasă greu domesticit şi poate doar imaginea e capabilă să o facă.
Prin texturile ei armonioase şi grave, în care culoarea e aşezată abundent şi
expresionist sau se spaţiază în filigranele unei geometrii care străpunge coaja
pentru a sonda miezul luminos al lucrurilor, pădurea de mesteceni imaginată de
Elisabeth Ochsenfeld redă perfect rigoarea şi forţa vie ce stau îngemănate în
acest copac al nordului, care opune potrivniciilor plăpânda lui tărie.
Smaranda Vultur
