80
81
cărui corp semiacoperit cu o bandă textilă albă,
se detaşează sculptural pe fundalul pietrelor,
pozează în faţa aparatului de fotografiat.
Contrastul dintre fragilitatea corpului uman
în relaţie cu imensitatea lumii anorganice
a pietrelor constituie o temă de meditaţie
asupra caducităţii, a „trecerii”, în raport cu
elementele „durabile”.
Aceeaşi relaţie dintre organic şi anorganic,
dintre corp şi urma lăsată de acesta pe un
material „moale”, precum nisipul, îl preocupă
pe Bertalan în acţiunea cu lumânări de la râul
Timiş, pentru care îi pozează fiul Andreas
(1980-1981). Corpul nud al copilului este
fotografiat pe înserate, la lumina lumânărilor,
astfel încât trăsăturile reale se şterg, iar
băiatul devine o figură deformată a nopţii, o
apariţie ambiguă, a cărui realitate este pusă la
îndoială. Corpul luminat devine altceva decât
este în realitate, cu atât mai mult urma lăsată
de acesta, un negativ care, luminat din alt
unghi, devine pozitiv şi care din relief concav,
datorită luminii piezişe, pare convex.
Acţiunile cu lumânări
au fost realizate în mai
multe rânduri, în contexte diferite, în perioada
1978-1980, fie în grădina artistului, fie la râul
Timiş, fie cu studenţii de la Facultatea de
Arhitectură, în Parcul Central din Timişoara.
Această ultimă acţiune cu studenţii a avut
un caracter „mistico-experimental”, întrucât
artistul a considerat, aşa cum a declarat
ulterior
58
, că s-au jucat „de-a Facerea Lumii”
şi au evocat originea vieţii. În atmosfera
nocturnă a parcului, participanţii, cu lumânări
aprinse în mână, păreau nişte rătăciţi care-şi
caută lumina interioară.
Pornind de la aceste acţiuni cu lumânări, a
realizat, ulterior, suprapuneri fotografice,
mai bine-zis de diapozitive, în care şirurile
de personaje cu lumânări apăreau suprapuse
peste peisaje de munte, înregistrate la
Păltiniş. Comentând aceste imagini, la care
ţinea mult, considera că această lumină pare
să călătorească până în acele locuri. Citind din
nou suprapunerile, ca într-un palimpsest, se
descifrează sensul acestei spiritualităţi avide
de un adevăr transcendent.
Sistemul artistic iniţiat de Ştefan Bertalan a
rămas unul interpretat într-o cheie personală;
chiar dacă publicul nu era introdus în
semnificaţia cuvintelor-noţiuni cu valoare
simbolică specială, pe care le utiliza adesea,
sau a gesturilor sale artistice evidenţiind
corporalitatea, ca pe un vector ce transmite
un ritual interior, comunicarea s-a realizat
în mod empatic, iar acţiunile lui publice au
păstrat un caracter de unicat.
Acţiunea
Am trăit 130 de zile cu o plantă de floarea-soarelui
Sala Kalinderu, Bucureşti, 1979
Plantă de floarea-soarelui, curtea artistului, str. Chopin nr. 1
