7
Bertalan este un artist a cărui operă
necesită o recuperare şi o reevaluare critică;
opera lui nu s-a aflat şi nu se află într-o
mondenă actualitate artistică, dar ea a jucat
un rol exemplar, formator, în arta românească
a anilor 1960-1990.
A scrie despre Bertalan nu e tocmai uşor.
Trebuie întâi să învingi rezistenţa artistului
refuzând obstinat interesul critic pentru opera
lui, pe care, pe de-o parte, ar dori să o reveleze
celorlalţi, iar pe de altă parte, ar dori mai mult
să o ascundă de privirile indiscrete, ce ar putea
pătrunde în sanctuarul creaţiei, ajungând,
nechemat şi intrus, şi în zona cea mai sensibilă
a intimităţii sale, resimţită ca o vulnerabilitate.
În anii din urmă, contactul celorlalţi cu unele
din lucrările sale îl ultragiază, ca şi cum i-ar fi
violată această intimitate.
În ciuda faptului că a fost, decenii de-a rândul,
activ în ţară, Ştefan Bertalan este un artist care
a rămas învăluit în mister şi în necunoaştere.
Nu din modestie, ci din exigenţă a refuzat
constant să-şi alcătuiască un catalog personal
sau să lase pe alţii să îndeplinească această
sarcină. Astfel, informaţiile despre el, destul de
puţine, rămân risipite în publicaţiile vremii, în
reviste sau în cataloage de grup, cu circulaţie
limitată şi, mai presus de orice, astăzi uitate în
rafturi de bibliotecă.
Datorită scrierilor altor colegi de breaslă,
foşti tovarăşi de drum, membri ai unei echipe
artistice cu scopuri comune, sunt puse în
circulaţie lucrări ale sale, devenite, însă, mai
degrabă, un fundal pentru a scoate în evidenţă
creaţiile acestor autori. Poate şi pentru că deja
există un material cu caracter memorialistic
al acestor foşti colegi, artistul s-a încăpăţânat
să oculteze lucrările sale, pe care le păstrează
cu gelozie şi avariţie doar pentru sine,
asumându‑şi postura tragică a unei victime.
Întâlnirea noastră, de îndată ce am terminat
studiile la Bucureşti, a avut un caracter abrupt şi
neaşteptat: în plictiseala şi deznădejdea în care
trăiam, după repartiţia la un post imposibil,
aşteptând să primesc „negaţia”, care urma să
mă elibereze de obligaţia de a mă prezenta
acolo, într-o zi a sunat la uşă un necunoscut,
cu părul roşcat, sprâncene stufoase şi atitudine
autoritară. Recomandându-se, mi-a cerut să
vin cu el, chiar atunci la „Cercul de bionică”
al profesorului Eduard Pamfil, unde urma să
conferenţieze Constantin Noica.
Aflase despre mine de la un prieten comun,
critic de artă din Bucureşti, şi se hotărâse să
mă introducă în cercul lor restrâns de prieteni-
artişti, să particip la întâlnirile lor de lectură.
Acestea se desfăşurau regulat, prin rotaţie,
acasă la membrii participanţi – Bertalan,
Flondor, Tulcan, I. Kiraly, cărora m-am alăturat
şi eu. În felul acesta i-am cunoscut pe toţi
aceşti artişti mai îndeaproape, am făcut lecturi
împreună, dar mai interesante erau discuţiile
care urmau. Atmosfera era de convivialitate,
accentuată prin câte o cină împreună;
întâlnirile aveau rolul de a suplini disoluţia
mediului cultural de la începutul anilor ‘80,
oferind un cadru intelectual şi un suport
moral, cel puţin pentru mine.
L-am cunoscut astfel pe Bertalan şi am
luat contact cu lucrările lui, i-am ascultat
observaţiile referitoare la natură şi la artă,
pentru el două subiecte îngemănate de aceeaşi
pasiune. Avea bucuria de a împărtăşi şi altora
cunoştinţele sau meditaţiile sale zilnice, fiind,
de fapt, în toate aceste întâlniri, prin diferenţa
de vârstă şi prin prestanţă, un maestru care se
adresează discipolilor.
Am devenit martora unor acţiuni-instalaţii
din grădina casei sale de pe strada Chopin,
în care diferite obiecte, răspândite prin
vegetaţie, prindeau viaţă şi se transformau pe
nesimţite în „personaje”, pe măsură ce se lăsa
întunericul şi erau luminate doar parţial de
fragile lumânări. I-amprimit vizitele inopinate,
care‑mi deturnau programul zilei şi am
participat la lungi plimbări de-a lungul râului
