8
9
Plastice „Ion Andreescu” din Cluj, până să
devină student, la 25 de ani. Maturitatea sa,
dar şi talentul recunoscut mai ales la desen,
l-au făcut un fel demodel pentru ceilalţi colegi,
iar cele mai reuşite lucrări ale lui din acea
perioadă au fost păstrate de către profesori şi
prezentate ulterior studenţilor, ca un material
didactic cu caracter excepţional. A studiat
pictura cu Tibor Kádár şi cu Aurel Ciupe, între
anii 1956 şi 1962, iar pentru talentul său a fost
recompensat, în timpul studiilor, pe o perioadă
de trei ani, cu bursa „Andreescu”. Căsătorit
cu Karin Sonntag, o colegă de atelier, de la
pictură, au descins amândoi, în 1962, ca tineri
profesori la Liceul de Artă din Timişoara.
Se considera, pe sine, neformat. După
terminarea facultăţii artistul mărturisea într-o
discuţie„Am venit de la Cluj cu 2 grame, atât
cântăreşte un pui de liliac la naştere; dar în
ciuda greutăţii mici, este foarte vital. M-am
format singur, ca să-mi pot face o metodă
de lucru care să eludeze copierea servilă a
naturii”. Ulterior, a considerat anii de formare
academică de la Cluj doar un preambul,
el rămânând toată viaţa deschis ideii de
studiu, de formare prin observarea naturii
2
.
De-a lungul cercetărilor sale, a încercat să-şi
păstreze impulsurile native, arhetipurile, să-şi
cultive originile, pe care considera că le poartă
cu sine de generaţii şi care, în cele din urmă,
se constituie ca un câmp de originalitate al
fiecărui artist.
Privind natura ca pe o sursă de inspiraţie şi un
perpetuu model de cercetat, Bertalan a urmat
o intuiţie a sa încă din copilărie, care avea la
bază o afinitate, o armonie şi o apropiere.
A crescut la ţară, în Răcăştia, care era un sat
şi nu un cartier din Hunedoara, ca astăzi.
În vacanţele din perioada de studii, de la
Colegiul „Bethlen Gábor” din Aiud, participa
la diferitele munci, îşi ajuta părinţii mergând
la câmp sau chiar conducând carul bunicului
în pădure, ca să aducă lemne. Tatăl lui, Iobi, îl
fascina prin îndemânarea cu care lucra lemnul,
ca dulgher şi tâmplar, prin felul cum cultiva
pământul şi făcea toate muncile necesare
gospodăriei, dar mai ales prin îndemânarea sa
neîntrecută de apicultor.
Gândindu-se retrospectiv la el, a rămas cu
convingerea că tatăl său îi transmisese respec-
tul pentrunatură, dar şi pentrumuncă, oanume
disciplină şi o rigoare a lucrului bine făcut. L-a
considerat chiar „artistul” din familia sa, care
i-a transmis ceva demn de continuat şi a simţit
nevoia să-l omagieze în mai multe lucrări,
atunci când, la o vârstă înaintată, s-a stins
din viaţă. A creat mai multe desene, în care
apare faţa unui bătrân cu trăsăturile tatălui,
cu ochii închişi – aproape o mască funerară;
Bega, în afara oraşului, în căutarea naturii
adevărate. Tocmai pentru că l-am cunoscut
destul de bine, am avut nevoie de mai mult
timp pentru a mă detaşa şi a judeca lucrările
lui, pentru a înţelege contextul artistic în care
s-a dezvoltat ca artist. Primesc această misiune
dificilă asumându-mi riscurile generate de
apropierea faţă de el şi faţă de atelierul lui de
creaţie.
Începuturi
Ce e viaţa omului? O dâră subţire, ca un
desen….
Această confesiune, făcută de artist
cu câţiva ani în urmă
1
, deschide calea unei
apropieri şi a unei receptări mai corecte a
operei lui Ştefan Bertalan, parcurgând cele
câteva puncte fixe ale ei. Pentru el, mai mult
decât în cazul altora, creaţia şi existenţa se
întrepătrund profund, determinându-se una
pe cealaltă. Existenţa artistului se consumă
doar pentru creaţie, el sustrăgându-se altor
obligaţii sociale sau profesionale, de altă
natură decât cea strict artistică.
Bertalan este un artist de o factură specială:
căutările lui neliniştite, duse până aproape
de febrilitate, se îndreaptă toate spre
racordarea realităţii artistice cu aceea a lumii
înconjurătoare. Viaţa lui se desfăşoară într-o
continuă observare, surprindere şi notare a
lumii formelor, pe care putem să o desemnăm
cu termenul generic de
natură
.
Aceasta este, în opinia lui, partea pură a lumii,
nealterată de efectele civilizaţiei şi reprezintă
fie peisajul, sub o înfăţişare mai concretă,
topografică, fie elementele care alcătuiesc
ansamblul de fiinţe ale acestui peisaj izolat –
un colţ de lume, departe de zonele urbane şi
de aglomerările umane.
Universul natural al lui Bertalan este unul
vegetal, alcătuit dintr-un set de plante, în
faţa cărora nu încetează să se minuneze
de perfecţiunea alcătuirii lor şi pe care le
consideră modele de funcţionare bionică;
acest univers este alcătuit, de asemenea, din
animale, în special din păsări, din cerul cu
norii, soarele şi constelaţiile care apar în toiul
nopţii şi care, prin mişcarea lor firească pe
boltă, arată rotirea timpului şi, în consecinţă,
a existenţei umane.
Receptarea lumii exterioare înseamnă,
pentru artist, acordarea cu „sunetele” lumii
interioare, pe care nu încetează să o caute în
tot ceea ce face. Lumea exterioară este privită
şi interpretată în funcţie de subiectivitatea
proprie, de aceea notaţiile sale nu rămân
niciodată simple planşe de biologie, fapte
legate de o cunoaştere obiectivă, ci reprezintă
o adevărată poetică vizuală, o cunoaştere şi
o interpretare într-o notă proprie a datelor
lumii exterioare. Artistul consideră că, prin
desen, fiecare element din natură – o pasăre,
o frunză – îi exteriorizează sentimentele şi
stările sufleteşti.
Forma artistică cea mai potrivită, mai flexibilă
şi deschisă acestor cercetări continue este
desenul, îmbinând tehnici diverse, cu deplina
libertate a utilizării lor, cu notaţii rapide, peste
care, adesea artistul scrie texte, explicând
momentul în care a lucrat sau făcând observa-
ţii spontane, ca pentru o rememorare ulte-
rioară. Alteori, textele dublează imaginea,
exprimând nevoia de comunicare, ca într‑un
jurnal; într-atât de consecvent este, încât
existenţa lui artistică se defineşte prin desen,
ca un exerciţiu zilnic de rigoare, o meditaţie
asupra lumii, cuprinzând laolaltă fragmente
de natură, cosmosul, dar şi destinul uman în
general, şi mai ales cel personal.
Dacă opera lui Bertalan – de-a lungul diverselor
perioade – se prezintă şi ea diversă, alcătuită
din obiecte, instalaţii, fotografii, acţiuni,
totuşi, desenul reprezintă un fir călăuzitor
de-a lungul tuturor etapelor creatoare, forma
sa cea mai sigură de raportare la lumea
exterioară şi de apropriere a acesteia, forma
cea mai complexă de analiză şi de cunoaştere
sau de autocunoaştere. În ultimă instanţă,
desenul este o modalitate de raportare
directă la existenţa sa, legătura dintre lumea
exterioară şi cea interioară, este, pentru el,
însăşi esenţa existenţei sale. Desenul este,
aşadar, nu numai o constantă a creaţiei lui, dar
face parte dintr‑un continuum al operei.
Ştefan Bertalan a ajuns la creaţia artistică pe
o cale ocolită, după ce a făcut studii libere la
un cerc de plastică, condus de Emil Brandis,
din Hunedoara natală. A susţinut mai multe
examene de admitere la Institutul de Arte
